El a vorbit pentru gândul.info şi Mediafax despre lucrurile importante din viaţa sa. Iată doar o parte din interviul pe care Smiley l-a acordat.
Care a fost miracolul vieţii tale, dacă a existat vreunul?
Smiley: Miracolul vieţii mele? (râde) Păi şi ziua asta e un miracol pentru mine. Adică eu am, aşa cred, că am darul ăsta de a vedea lucrurile pozitive în viaţă şi le iau, încerc să extrag întotdeauna, în orice situaţie lucrurile pozitive, lucrurile care mă ajută pe mine, lucrurile care îmi folosesc, chiar şi dintr-o situaţie negativă. Cred că dacă stau bine să mă gândesc a fost un moment anul trecut pe 1 iunie pe care l-am făcut special pentru parinţii mei….Eu am o piesă care se numeşte “Confesiune”, care n-are clip, n-a fost promovată pe canale media prea tare şi care e o piesă foarte personală pentru mine, pe care am facut-o, am cântat-o pe 1 iunie anul trecut într-o prezentare foarte intresantă.
Părinţii mei mi-au făcut cadou la 18 ani o casetă înregistrată de pe un magnetofon, o bandă de magnetofon, când eu aveam 3 ani. Şi înregistrarea a fost făcută după primul meu eşec (râde) şi ăsta cred că a fost primul miracol, după miracolul naşterii. Primul miracol din viaţa mea au fost părinţii mei, pentru că ei au ştiut ca după eşecul ăsta, aaa, să vă spun şi eşecul!
Eşecul a fost că eu m-am suit pe scenă la gradiniţă, aveam o piesă întreagă în care aveam şi eu un rol mic, şi n-am putut să scot nici un sunet, n-am zis nimic, am ieşit de pe scenă, pa, la mulţi ani! Şi ai mei au avut inspiraţia ca atunci când am ajuns acasă să mă înregistreze, pentru că eu ştiam toată piesa, ştiam toate rolurile din piesă, toate cântecele, toate poeziile, numai că în momentul ăla n-am fost în stare să zic nimic. Şi ei avut inspiraţia să mă ajute să trec peste momentul ăsta, să nu îl iau ca pe un eşec şi să învăţ de la asta. Şi să trec peste mult mai uşor. Şi cred că ăsta a fost un moment determinant pentru viitorul meu ca artist.
Şi ce ai făcut cu înregistrarea?
Smiley: Am folosit-o ca un fragment înainte să înceapă piesa, şi tatăl meu spunea asta “1986, Andrei dă recital” şi eu cântam piesa de deschidere, nu ştiu ce era, o scenetă ceva, şi după aia am cântat piesa “Confesiune”. Pentru mine a fost un moment extrem de emoţionant, atât de emoţionant că n-am reuşit s-o cânt. Adică la jumatea piesei m-au copleşit emoţiile, dar, ca moment, spectacolul a fost ceva magic! Anul ăsta o sa fie cam tot spectacolul în jurul confesiunilor mele. Interviul integral în găseşti aici.
