Elvis Presley a învățat pe pielea lui că a fi celebru nu înseamnă neapărat a fi și înțeles. „S-a scris și s-au spus foarte multe”, spune legenda rock în noul documentar al lui Baz Luhrmann - EPiC: Elvis Presley in Concert - „dar niciodată nu a fost spusă partea mea a poveștii”.
Filmul, care este acum disponibil în cinematografe, aduce în prim plan vocea lui Elvis așa cum nu a mai fost auzită până acum, grație unor înregistrări descoperite din 1972 pentru filmul „Elvis on Tour”. Luhrmann a găsit interviurile printre 65 de role considerate pierdute, descoperite într-o mină de sare din Kansas. „Când le-au găsit, au rămas fără suflare,” povestește regizorul pentru People.
Astfel, documentarul urmărește revenirea lui Elvis în atenția fanilor în anii ’70, chiar în timp ce susținea o rezidență în Las Vegas și se afla și în turneu național. De asemenea, producția explorează și drumul său spre celebritate.
Crescut într-o familie muncitoare din Tupelo, Mississippi, Elvis a devenit superstar în anii ’50 grație unor hituri ca „Heartbreak Hotel” și „Hound Dog”. După doi ani în armata SUA, în 1960, și-a găsit muzica depășită, iar situația de la Hollywood l-a frustrat: „Am făcut multe filme la rând și toate ajunseseră să semene între ele”, spune Elvis. „Credeam că îmi vor da șansa să arăt ceva talent actoricesc, dar nu s-a schimbat nimic”, mai adăuga el.
Elvis Presley/ Profimedia
Prins între contracte și așteptările fanilor, el își recăpăta însă energia cu ’68 Comeback Special și cu un turneu de patru săptămâni la International Hotel din Las Vegas, în 1969. „Mă simt ca acasă pe scenă”, spune Elvis. „Poate că pierd 2-3 kilograme la fiecare spectacol, dar nu mă deranjează”.
În culise, era la fel de atent și energic. „Avea un bar, și deși nu bea, ne invita să luăm câte un pahar”, povestește basistul Jerry Scheff. „Nu voia să fie bețivi pe scenă, dar știa că unul sau doi ne ajută să ne relaxăm”.
De cealaltă parte, Scheff își amintește: „Era mereu plin de energie înainte de spectacol”, spune el, precizând, de asemenea, că pe scenă însă, „mereu se concentra pe povestea cântecului”. „Parcă versurile și melodia treceau prin creier, apoi prin inimă”, adaugă el.
Solistul Terry Blackwood a povestit, de asemenea, că într-o seară, Elvis i-a dat unul dintre inelele sale lui Sammy Davis Jr.: „Sammy era un mare fan, iar Elvis a remarcat asta”. Într-o altă seară, Blackwood și Mama Cass din The Mamas & the Papas au cântat împreună Amazing Grace. „Când am ajuns la ultima strofă, Mama Cass plângea. S-a așternut o liniște sfântă, iar ea a zis: ‘Elvis, acum știu de ce cânți aceste cântece gospel atât de frumoase’”.
Tony Brown, pianistul lui Elvis, îl descrie ca pe un „om glumeț, dar serios în tot ce făcea”. „Toată lumea de pe scenă trebuia să fie perfectă. Toți din trupă voiau să-l facă pe Elvis fericit, pentru că dacă Elvis era fericit, totul era bine”.
Elvis Presley/ Profimedia
Viața în afara scenei nu era la fel de strălucitoare. După spectacole, el și echipa dormeau până după-amiaza. „Timp de cinci sau șase săptămâni, nu am văzut deloc lumina zilei”, spune Schilling, potrivit People. Dorința lui Elvis de a concerta în străinătate era frustrată de colonelul Parker: „Elvis era ca o pasăre care se lovește de un geam”, spune Luhrmann.
De asemenea, divorțul de Priscilla Presley în 1973 și abuzul de medicamente i-au accentuat declinul. „Cred că au fost momente în care nu putea adormi, așa că lua ceva ca să-și liniștească mintea”, spune Schilling. În timpul ultimului spectacol, pe 26 iunie 1977, „era supraponderal și frustrat, dar tot cânta grozav”, adaugă Brown.
Pe 16 august 1977, Elvis a murit în urma unui atac de cord la Graceland. Jerry Schilling crede că declinul său a fost un cumul de frustrări: „Voia să facă turnee internaționale. Nu s-a întâmplat. Voia să joace în filme ca Marlon Brando. Nu s-a întâmplat. A trecut printr-un divorț. Dacă le aduni, cred că a fost greu pentru un om sensibil ca el să lupte cu toate acestea”.
